Martorul unei povești de dragoste.

  • Sunt uneori stări melancolice, care parcă te scufundă în gânduri și idei toxice. Şi totuşi, în acea atmosferă turbure, ajungi să fii martorul unor evenimente, care în ciuda nesimnificației, îţi rămân necontenit prezente în minte. Era o zi călduroasă de vară și mă aflam în Chișinău,
    într-o vizită de studiu. Îmi place să traversez Chișinăul à pied, descoperindu-i piesajele și locuitorii. De această dată, îl găsisem împodobit cu verdeață, ceea ce îl făcea mai puțin sumbru și monoton decât de obicei. După vreo doi km de mers, hotărâsem să fac un popas, pentru a-mi umple plămânii cu fum de țigară. Păstram cu sfințenie acest ritual, de fiecare dată când ajungeam prin insipida capitală a Moldovei. Cum pufăiam lacom din țigară, așezat pe o băncuță, în micul părculeț de lângă Centru pentru Excelență în Construcții, aveam să devin martor a unei impresionante povești de dragoste. La trei pași de mine, stăteau doi tineri, de 18-19 ani, iar în jurul lor puteai simți cum pâlpâie molcom o dragoste pură, dintr-o lume mirifică. – Promiți că nu mă vei uita, rosti el cu o voce morbidă, cuprinzându-i strâns mâinile ei între ale lui, de aveai impresia că urma să-i strivească metacarpienele. Ea, încerca să-l îmbărbăteze, sculptând pe față un zâmbet apatic și după ce urma un „promit că nu te voi uita”, se contopeau într-o îmbrățișare, și își potoleau setea mistuitoare de iubire, sorbindu-și lacom buzele. Băncuța pe care stăteau așezați cei doi, se transformase într-un spațiu dionisiac, acaparată de o iubire paradisiacă. Eu rămăsesem înțepenit pe scaun și auzeam, undeva în depărtare, cum Cupidon plângea în hohote. Atunci mi-am dat seama
    cât de gravă şi de definitivă este această dragoste, orice s-ar fi întâmpla de acum în colo, cei doi nu se mai puteau despărţi, erau legați unul de altul până la moarte și numai moartea le mai putea reda libertatea.
    Între timp aflasem că ea urmează să plece peste hotare, iar el rămânea în țară. Se iubeau, dar acest lucru nu era de ajuns ca să fie împreună. În ochii se putea citit disperarea și un amestec de dragoste pură și ură. O iubea pe ia mai mult de cât orice pe lume și își ura țara, părinții, îl ura pe Dumnezeu și se ura chiar pe el, deoarece capitulase neputincios în fața acestei situații.

Găgăuzii, românii și Marea Unire.

În anul 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, eveniment care, la fel ca alte evenimente cruciale din istoria noastră contemporană, a reușit să divizeze din nou societatea moldovenească. O parte dintre locuitorii Republicii Moldova, văd evenimentele de la 1918 și cei 22 de ani sub administrație românească ca pe o salvare a indentității, limbii și culturii naționale, iar cealaltă parte, ca pe niște evenimente triste și nedemocratice. Din cel de-al doilea grup fac parte în special minoritățile etnice de pe teritoriul Basarabiei. Acestea, s-au pronunțat și  la 1918 cel mai vehement împotriva unirii, asta în condițiile în care din cei 46 de reprezentanți ai minorităților etnice, numai doi au votat pentru Unirea Basarabiei cu România. Una din minoritățile care s-a pronunțat cel mai vehement împotriva unirii, a fust găgăuzii. În perioada revoluției comuniste și până la Unirea Basarabiei cu România, populația găgăuză a pledat pentru menținerea Basarabiei în componența Rusiei și au susținut mișcările comuniste din regiune, pronunțându-se împotriva intrării armatei române în Basarabia, dar mai ales unirii.

Găgăuzii consideră Sfatul Țării nereprezentativ.

Istoriografia găgăuză, post-sovietică, critică activitatea Sfatului Țării, considerând organul legislativ nereprezentativ, iar acțiunile majorității, ilegale. Cricile aduse evenimentelor de atunci, au la bază câteva argumente bazate pe date cu caracter etno-demografic. Aceste argumente au la bază recensământului general din Imperiul Rus, din 1897,  de unde aflăm că numărul populației românești din Basarabia scăzuse drastic, și ajunsese de la 76,4 %, la 47,58 %, dar  și unele date colectate de autoritățile române în 1916, aflăm că populația românească din Basarabia o constituia 47, 58 %, adică exact aceleași date pe care le-au oferit autoritățile țariste. Conducându-se după aceste date, istoricii găgăuzi, consideră că Sfatul Țării nu a fost un organ reprezentativ din punct de vedere etnic, numărul moldovenilor fiind prea mare. Adică băștinașii nu ar fi trebuit să fie 105, dar 73. Tot bazându-se pe aceste date ale recensământului, acești istorici, consideră că  găgăuzilor, deoarece reprezentau 2,95 % din totalul populației, ar fi trebuit să li se repartizeze 5 locuri în Sfatul Țării și nu 2.

Găgăuzii împotriva românilor.

Speriați de politica naționalistă a elitei basarabene, dar și de intrarea trupelor române în Basarabia, găgăuzii au organizat mici grupuri de rezistență, existând chiar și ideea creerii, alături de bulgari, a unei republici Bugeac. La ședința deschisă a Sfatului Țării din 21 noiembrie 1917, reprezentantul populației bulgaro-găgăuze, Mihail Stoianov, a criticat aspru activitatea Sfatului Țării, considerând crearea sa ca o activitate separatistă, comparând Basarabia „cu o corabie care a rămas fără căpitan”.

Una din cele mai importante mișcări antiromânești s-a consemnat în localitatea Cubei, acolo unde un grup de peste 300 de localnici, printre care găgăuzii I. Hadjiolglo, K. Iordanov, G. Kara, A. Karaceban, etc au fost înarmați de armata rusă și au atacat armata română. Luând prin surprindere soldații români, bolșevicii găgăuzi au reușit să distrugă un detașament al armatei, dar revenind, în seara de 31 ianuarie, trupele române au distrus grupul de partizani găgăuzi și au obținut controlul asupra localității Cubei. Grupuri de rezistență împotriva armatei române au fost organizate și în alte localități locuite de găgăuzi. De exemplu, un grup de ofițeri ai armatei ruse, ce îmbrățișase între timp valorile bolșevice, au organizat în localitatea Dezghidgea (actualmente în raionul Comrat, UTA Găgăuzia), un detașament militar ce avea drept scop oprirea înaintării armatei române, iar la bătăliile pentru eliberarea Bolgradului și Ismailului de forțele comuniste, a participat și un detașament de găgăuzi în frunte cu fostul soldat al armatei țariste, originar din Chiriet-Lunga (actualmente în raionul Comrat, UTA Găgăuzia), V. Arabadji.

Împotriva unirii, dar salvat de România.

Cei doi reprezentanți ai găgăuzilor din Sfatul Țării au fost Dmitrii Topciu și Nicolai Kara, care nu s-au prezentat la ședința din 27 martie, când s-a votat unirea. Dacă despre Nicolai Kara există puține informații – se cunoaște doar că era originar din Bender (Tighina) – atunci despre celălalt reprezentat al găgăuzilor în Sfatul Țării, Dmitri Topciu, avem la dispoziție mai multe informații. Acest Topciu, era originar din localitatea Tomai (actualmente în raionul Ceadîr Lunga, UTA Găgăuzia) și deși nu a fost de acord cu unirea de la 27 martie, a fost ales în anii 1920-1940, în repetate rânduri deputat în Parlamentul României. Odată cu reanexarea Basarabiei în 1940, acesta, de frica terorii comuniste, a emigrat la București.

Este clar că populația găgăuză din Basarabia vedea în Regatul Român un pericol, dacă ne gândim că aceștia urmau să fie integrați într-un spațiu cultural nou, străin, fără să cunoască limba română. Acest lucru a provocat o repulsie și fobie față de România, iar reacție armatei române a fost de multe ori destul de dură, recurgând la metode neortodoxe, fie îi împușca pe revoluționari, fie chiar îi spânzura. Aceste acțiuni ale soldaților români, au rezultat apariția primilor germeni ai românofobiei și care s-au păstrat memoria colectivă, germeni hrăniți mai apoi cu o intensă propagandă sovietică.

Fricile care ne acaparează sufletul.

Credeam că cititul cărților mă va ajuta să-mi controlez simțurile, să aflu ce este dragostea și poate cel mai important, să-mi aflu misiunea mea pe pământ. Din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles mai nimic, ba chiar m-au afundat și mai mult în nimicie și mister. Naivul de mine … Ce îndepărtate îmi par acele timpuri, când mintea și sufletul adolescentului de atunci, erau pline de visuri și nu exista loc pentru frici. Nu ştiu sau nu-mi aduc aminte când a început totul, ce anume le-a dezlănţuit, cum m-am transformat, dar sigur știu, că odată cu trecerea timpului, societatea m-a modelat, naivitatea și entuziasmul au dispărut, iar  simțurile s-au tocit, fricile interioare au pus stăpânire pe suflet, bocându-l într-un labirint. În jurul meu întâlnesc doar oameni a căror suflete sunt acaparate de frici, uitând adevăratul scop pentru care trăim – să fim fericiți. Fricile ne vulnerabilizează, acestea fiind și cauza din care noi nu ne trăim fericiți cea mai mare parte a vieții. Noi suntem educați în a ne frică, frică de propriile pasiuni, frică de Dumnezeu, dar mai ales frică de părerea celor din jur. Apelăm la rațiunea pentru a ne ascunde fricile și învinge simțurile, rațiunea fiind doar o mască a lașității noastră, o scuză banală. Iar în acele momente se declanșează o adevărată luptă interioară, o contopire între frică și pasiune,  iar setea sufletului nostru mistuit și însângerat, este greu de stins. La capătul acestei lupte suntem gata să întâlnim moartea, care devine atât de ispititoare, atât de caldă.

Predarea istorie în Republica Moldova – de la instrument politic la paradigmă.

În acest superb sfârșit de octombie, am avut ocazia să fiu implicat într-un proiect ambițios, imperios pentru viitorul învățământului moldovenesc. Mai exact este vorba despre elaborarea unei noi curricule naționale și manuale la obiectul istoria românilor și universale. Cu această ocazie, o parte dintre cei mai buni specialiști, sau ca să îl citez pe expertului  german, Robert Reyer, „crem de la crem”, s-au întrunit timp de patru zile – la Cernăuți și Chișinău, pentru a schimba conceptul de predare a istorie în Republica Moldova.

Istoria – instrument politic pentru liderii moldoveni.

De la obținerea independenței și până în momentul de față, istoria, a fost folosită de politicienii moldoveni, cu scopul de a obține capital politic, folosindu-se manipulări grosolane și, cu bună știință, o interpretare eronată a evenimentelor istorice, care au afectat mai mult sau mai puțin spațiul dintre Prut și Nistru. De aceea, s-a diminuat foarte mult importanța istorie în formarea și educarea tinerilor generații, iar obiectul istoria, a început să fie privit cu reticență de elevi.

Evenimentele sensibile ale istoriei în Moldova.

Confruntările intestine din politica moldovenească au adus după sine crearea unor subiecte istorice sensibile, ce au adus după sine conflicte în interiorul societății moldovenești. Dintre aceste subiecte pot fi enumerate: evenimentele de la 1812, problema basarabeană în contextul relațiilor româno-ruse, al doilea război mondial, războiul din Transnistria, și alte evenimente vulnerabile. Ori manipularea trecutului istoric, este una din cauzele principale ale schindării societății moldovenești și prin urmare amăgirea ei.

Noua paradigmă istorică – cheia spre consolidarea societății moldovenești.

În continuare, profesorii de istorie din Republica Moldova, doresc schimbarea conceptului de predare a istorie, bazat mai mult pe procesul de învățare și nu pe finalitatea lui. Asta ar însemna că istoria nu va mai fi o materie plictisitoare, unde profesorii să pună accentul pe cunoștințele enciclopedice, ci să se bazeze pe formarea unor competențe în rândul elevilor, care să dezvolte aptitudini de interpretare și analiză. Istoria, trebuie să formeze valori democratice, bazate pe gândirea critică și toleranța. Ori, într-un mediu cu o populație destul de pestriță, dezoltarea acestor valori, va duce indubitabil la consolidarea unei societăți puternice, bazată pe colaborare și nu pe confruntare. Elevii nu ar trebui să venereze una din cele două tabere ce s-au confruntat într-un război, ci ar trebui să înțeleagă că războiul are un caracter distructiv și duce la ură și violență, să ajungă la concluzia că în cel de-al doilea război mondial nu exită învingători și învinși, există doar învinși, oameni a căror ambiție personală a dus la moartea a milioane de oameni, la faptul că niște oameni au omorât alți oameni, că oamenii au distru ceea ce ei înseși au construit cu muncă și sudoarea frunții.

Societatea moldovenească este pregătită și trebuie să facă pasul spre găsirea unor puncte comune și nu unor diferențe, legate de limbă, cultură sau orientare politică. Zilele acestea am întâlnit oameni extraordinari, dornici de schimbare și a căror priviri emană încredere și optimism, oameni alături de care eu sunt convins că pot produce schimbarea și construirea unei vieți prospere acasă.

 

Mai este sau nu Cernăuțiul românesc? Impresii din orașul lui Eminescu.

Ador călătoriile, asta deoarece îmi place extrem de mult să descoper lucruri noi, care reușesc să mă scoate din rutina mea zilnică și să-mi încarce bateriile. Despre Cernăuți cunoșteam, din spusele unor prieteni, că este un oraș frumos, dar am rămas de-a dreptul impresionat de ceea ce am reușit să descoper zilele acestea.

Ciocnirea civilizațiilor

Cernăuțiul, este amplasat în nordul Bucovinei, regiune care a fost de-a lungul timpului la granița dintre Marile Puteri: Polonia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul Rus, este pentru prima dată atestat documentar la 1408, în timpul domniei lui Alexandu cel Bun și s-a aflat în componența Țării Moldovei până la 1775, atunci când Bucovina a fost ruptă din trupul țării de către Imperiul Habsburgic. La 28 noiembrie 1918, Cernăuțiul, alături de întreaga Bucovină, se unește cu România și va rămâne în componența regatului român până la 1940, când va fi cedată URSS-ului și va intra în componența RSS Ucrainene, iar după 1991 Ucrainei. Această istorie tumultoasă a făcut ca Cernăuțiul să fie un oraș multietnic, fiecare din etniile care au viețuit aici, lăsându-și amprenta asupra orașului.

Civilizație occidentală într-un stat exsovietic.

Așteptam să simt la Cernăuți, la fel ca la Chișinău, cum încă mai bânduie fantomele regimului de tristă amintire, dar am găsit un oraș occidental, cu o disciplină nemțească și o curățenie impresionantă, oameni stilați și mâcăruri alese. Arhitectura orașului este predominant în stil german, pe alocuri mai pot fi observate însă clădiri românești construite în perioada interbelică sau clădiri construite în perioada regimului comunist. Faptul că orașul nu a fost victima bombardamentelor a făcut ca cele mai multe dintre monumentele istorice să se păstreze, monumente care te duc într-o călătorie imaginabilă în diferite perioade istorice.

Mai este sau nu Cernăuțiul românesc?

Cu toții ne-am obișnuit să spunem că Cernăuțiul este un oraș românesc, asta deoarece a făcut parte din Principatul Moldovei mai bine de 300 de ani, iar la 1775, când a fost cedat Habsburgilor, populația Cernăuțiului era de peste 80 % românească. Astăzi însă populația Cernăuțiului mai reprezintă doar 5 % români și moldoveni, iar din vizita la Centrul Eudoxiu Hurmuzaki de aici, am aflat că românii de aici se confruntă cu o deznaționalizare acută, fiindu-le închise școlile și având mari probleme în asigurarea cu material didactic pentru învățare. Pe străzile orașului rar auzi vorbindu-se românește.

Maidanul și schimbarea la față a Ucrainei.

Despre evenimentele recente din Ucraina am reușit să comunic cu Taras, unul dintre intelectuali ucraieneni, om de afaceri, care vorbește fluent germana, ucraineana, engleza, rusa și chiar cunoaște ceva română. Taras este pasionat de istorie și crede în viitorul european al țării sale. A fost unul dintre tinerii de pe Maidan și mi-a povestit cu lux de amănunte situația de acolo. El spune, că această revoluție a izbucnit din dorința de schimbare a ucrainenilor și nici decum a intervenției unui alt stat, chiar mi-a comunicat că în momentul în care a început Maidanul, Taras și-a lăsat soția și cei doi copii, de 3 și 5 ani, acasă, plecând, voluntar, alături de alți prieteni, în Kiev, unde a cerut schimbare în țara sa. Am observat faptul că în Cernăuți, toate mașinile erau parcate regulamentar, iar locurile destinate oamenilor cu invalididate libere. Taras spune că acest lucru este posibil deoarece amenzile sunt drastice, iar după ce au fost dați afară vechii polițiști, poliția ucraineană este incoruptibilă.

Tot Taras nu face diferență între guvernarea românească și cea sovietică și consideră că atât la 1918, cât și la 1940, a avut loc o ocupație străină și că ucrainenii țin minte bățul jandarmului român, dar și glontele sovietic. Locuitorii Cernăuțiului îi adoră pe Eminescu și pe Ciprian Porumbescu, pe Schindler și Goethe, pe Dostoievschi și Olga Kobyleanka în același timp și poate reprezenta pentru noi un exemplu de toleranță și coabitare pașnică.

 

Neo-otomanismul sau cum Moldova poate cădea în capcana istoriei.

Vizita recentă a președintelui Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, în Republica Moldova, a paralizat, la propriu, capitala țării, Chișinău, dar mai ales capitala UTA Găgăuziei, orașul Comrat. Aceste măsuri extreme de securitate, ne confirmă încă odată faptul că în anturajul președintelui turc există temerea unui posibil atentat asupra integrității sale. Faptul că Erdoğan a venit chiar și în aceste condiții în Republica Moldova, ne sugerează despre interesul sporit al Turcie pentru Moldova, dar mai ales pentru Găgăuzia.

Panturcismul, neo-otomanismul și rolul găgăuzilor

Panturcismul apare la sfârșitul secolului al XIX și este o mișcare naționalistă inițiată de ministrul turc de război Ismail Enver Paşa (1881-1922). Această mișcare militează pentru unirea tuturor popoarelor turcofone (turci, azeri, kazahi, turkmeni, uzbeci, kirghizi, uiguri, tătari, găgăuzi etc.) într-o singură entitate statală – Turkestan, care se referă la regiunea din Asia Centrală dintre Siberia, la nord, şi Tibet, India, Afganistan şi Iran, la sud, cu o întindere de circa 2 600 000 km², având două diviziuni: Turkestanul de Vest sau Turkestanul rus (care corespunde teritoriilor actuale ale statelor Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâstan şi părţii sudice a Kazahstanului) şi Turkestanul de Est sau Turkestanul chinez (actuala regiune autonomă Xinjiang). În timpul preşedintelui Mustafa Kemal Atatürk (1923-1938) Turcia a abandonat ideea panturcismului şi panislamismului adoptând o politică de neutralitate. După căderea politică și economică a URSS în anii ’80 ai secolului XX-lea, și respingerea cererii de aderare a Turciei la Comunitatea Europeană în 1989, Turcia și-a concentrat eforturile pentru crearea propriei zone economice ce ar însemna extinderea zonei de influență pe 3 direcții: Orientul Mijlociu, Balcani și Caucaz. Turcia, la fel ca și Rusia, se opun creării unei lumi unipolare sub conducere SUA, de aceea politica externă a Turciei a căpătat o dimensiune neo-otomană, care se referă la creştere influenței politice, economice şi educaţionale a Turciei în fostele terotorii ale Imperiului Otoman și nu numai.

De partea cealaltă, teritoriul dintre Nistru și Prut, a pierdut contactul direct cu lumea turcă după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, la 1812, și astfel, pentru aproape 200 de ani, Turcia nu a mai exercitat nici o influență asupra acestui spațiu. În acest context, pare interesantmodul prin care influența Turciei a început să fie tot mai simțită în Republica Moldova. De fapt istoria relațiilor diplomatice moldo-turce este strâns legată de găgăuzi, care în anii ’90 au au exercitat o amplă mișcare secesionistă în sudul Basarabie, cu scopul de a crea o republică găgăuză, sub oblănduire rusească. Pe atunci, președintele turc Süleyman Demirel, s-a pronunțat pentru menținerea integrității teritoriale a nou-formatului stat Republica Moldova și le-a promis găgăuzilor o susținere politică și economică din partea Turciei. Chiar și așa, relațiile moldo-turce, au căpătat o nouă dimensiune în era Erdoğan, când, în 2010, pe vremea când Erdoğan era prim-ministru,  a fost semnat un acord comun și larg pentru crearea unui Consiliu de Cooperare Strategică între Republica Moldova și Turcia, iar de atunci influența turcă a fost din ce în ce mai simnțită în Moldova, mai ales prin investițiile făcute de Agenția Turcă pentru Cooperare şi Coordonare (TIKA). De fapt Turcia se folosește de originea turcică a găgăuzilor, pentru a-și restabili influența în acest teritoriu.

Când doi se bat al treilea câștigă?

Din 2010 și până în prezent, relațiile economice moldo-turce, s-au dezvoltat simnțitor, iar cifra de afaceri dintre cele două state se ridică la câteva sute de milioane de dolari americani și are o tendință ascendentă. Tot cu ajutorul banilor turcești, a fost renovată clădirea prezidențială din Chișinău. În condițiile în care influența rusească din Moldova este tot mai slab simnțită, iar procesul de integrarea în Uniunea Europeană pare să simntă o perioadă de îngeț, Turcia pare să profite din plin și astfel să ofere o a treia cale, asta mai ales în condițiile în care nici integrarea Turciei în UE nu mai pare atât de plauzibilă. Se pare că și politicienii de la Chișinău, de o parte sau alta a baricadei, ar prefera influența Turciei în locul celei rusești sau euro-americane.

Patimile istoriei

Extindere influenței Turciei este ușurată și de conflicte intestine de pe scena politică moldovenească, care a dus la pierderea încrederii partenerilor euroatlantici. În actualele condiții politicienii de la Chișinău, atât cei filoruși cât și cei proeuropeni, au nevoie de aliați, cât mai mulți, Turcia constituind un aliat important. Președintele Dodon mai vrea de asmenea să profite de investițiile tucești din Găgăuzia. O redresare economicăa regiunii ar crește popularitatea lui Dodon și astfel iar oferi ocazia să pună mâna pe întreaga putere în Moldova. O fi bine sau nu  crearea unor relații strânse cu Republica Turcia? Aceasta urmează să ne-o arate timpul, la fel cum de-a lungul vremii, duplicitatea coducătorilor noștri, sau nevoia unei susțineri externe, ne-a fost fatală. Ori la sfârșitul secolului al XIV-lea, atunci când Polonia și Ungaria luptau pentru lărgirea influenței în Țările Române, din dorința a acapara tronul Țării Românești, Vlad I Uzurpatorul, a apelat la sprijinul otoman cu scopul de a-l detrona pe fratele său Mircea cel Bătrân. În anul 1395, după ce Vlad Uzurpatorul preia tronul, pentru prima dată un domn român a achitat tribut sultanului turc. La fel  s-a întâmplat și în perioada domnului Moldovei, Petru Aron, un domnitor slab, care din dorința de a se menține cu orice preț la putere, a acceptat să achite tribut sultanului otoman la 1456. Acesta a fost începutul unei perioade de 400 de ani, care a fost destul de nefastă în istoria poporului nostru, așa că ar trebui să avem mare grijă atunci când ne alegem prietenii și să fim cu mare băgare de seama la cțiunile pe care le întreprindem.

Evenimentul zilei: Bătălia Națiunilor – 16 octombrie 1813.

În data de 16 ocombrie 1813, are loc  începutul bătăliei de la Leipzig, fiind supranumită și Bătălia Națiunilor, deoarece la această confruntare militară au participat soldați originari din majoritatea statelor europene. La Leipzig s-a consumat cea mai importantă confruntare armată din timpul războaielor Napoleoniene (1799-1815), unde au participat peste 500 de mii de soldați, soldată cu peste 100 de mii de morți, răniți și dispăruți. După 3 zile de lupte, armatele conduse de Napoleon Bonaparte au fost învinse, apropiind sfârșitul împăratului francez.